TFN - It’s a Long Way to the Top
E greu sa fi artist in Bucurestiul anului 2008. E si mai greu sa fi membrul unei formatii relativ necunoscute, sau dupa cum zicea cineva, sa activezi intr-o TFN (Trupa Fara Nume). E greu sa faci coveruri si e greu sa te deplasezi in locuri ciudate (ca sa nu zic locuri ce ar trebui sanctionate de Directia de Sanatate Publica pentru frigul ingrozitor si umezeala care poate duce usor la o pneumonie) pentru 2-3 ore in care cineva care tocmai a luat contact cu teoria muzicala - programa la muzica de clasa a 5-a sau a 6-a - se considera teoretician si superior tie pentru ca nu bati masura (care de altfel, mai degraba te incurca decat sa te ajute). E greu sa progresezi. E greu sa depasesti stadiul de TFN si sa treci pe treapta urmatoare (probabil TFR - Trupa Fara Renume), e greu sa iti scrii propriile cantece, dar e si mai greu sa rogi pe cineva sa ti le scrie. E greu sa le canti. E greu sa gasesti oameni care vor sa te ajute, e greu sa gasesti pe cineva care are bunavointa de a-ti da o sansa, de a crede in tine. Abia dupa aceea se poate considera ca ai o sansa.
De ce scriu asta? Pentru ca astazi la ora 10 si un pic, in aceasta sfanta duminica, sarbatoare religioasa si traditionala, (noi - Vali & I) am asistat in calitate de invitati la niste repetitii. Nu stiu ce fel de formatie era, nu stiu daca avea nume sau nu. Dar stiu ca era frig in sala si ca eram intr-o cladire cu pericol de prapusire la cea mai mica urma de activitate seismica (sau de microfonie) din zona Timpuri Noi.
On a happier note, youtube gives us an insight into finnish life:
Vise alb-negru
“Când oamenii n-au mai avut curajul să creadă în viaţa de jos, când n-au mai avut candoarea să creadă în viaţa de sus, au început să creadă în viaţa ca-n filme.
Starul a fost întruchiparea unui eden intermediar, unde Eva poartă bikini, merii cresc în piscine, iar şarpele îşi petrece vacanţa pe un iaht personal.
Bine sau rău - aşa a fost.
Pentru o bună parte a lumii, filmul a fost întradevăr o uzină care produce vise, conserve de vise. La început, vise sepia. Pe urmă technicolore, iar spre dimineaţă, înainte de ora trezirii - coşmaruri…”
(Ecaterina Oproiu - critic de film)
‘Εκατερινη
